noi ne batem cu zapada chiar si la trei sute de kilometri distanta, unul de altul.
sarbatori fericite!
Ioana şi Ştefan.
Friday, December 26, 2008
we wish you a merry christmas
noi ne batem cu zapada chiar si la trei sute de kilometri distanta, unul de altul.
sarbatori fericite!
Ioana şi Ştefan.
Tuesday, December 23, 2008
Muzica, nu plastic.
Gasim pe website-uri gen Youtube cantece in toata puterea cuvantului. Artisti care traiesc in necunoscut. Si e mai bine asa. Da, e mai bine, pentru ca pun suflet in cantecele lor si se simte asta. Odata ajunsi "staruri" isi pierd pasiunea pentru muzica, schimband-o cu pasiunea pentru bani, case grandioase si caini chiuaua.
Ştefan
Ştefan
ninge!
nu am nevoie de ninsoare
pentru că ning lacrimi
de fericire peste mine,
lacrimi ţesute pe un cearşaf
ce acoperă raiul.
ninsoare e vocea ta ce dezmiardă
blesteme,
ce mângâie aşchiile ce-mi cresc uneori
pe mâini,
vocea cu care-mi pictezi buzele
când îmi şopteşti o incantaţie
sub acoperişul fulgilor de nea.
ninge cu visele tale care mă ţin
în podul palmelor,
de unde alunec cu o sanie
de mătase albastră.
o dată la o mie de ani,
îmi croieşti
zăpadă pe stern
cu obrajii, atunci când gândul tău
valsează cu bătaia inimii mele.
se mai întâmplă să fiu
geloasă pe steluţele de zăpadă
ce se-aşează la capătul
genelor tale lungi,
lungi ca o noapte în care ne naştem
în fiecare an,
întrupaţi într-o rugăciune şoptită.
îţi frâng umerii într-o îmbrăţişare
şi se prăvale peste mine
zăpada,
cea mai albă zăpadă
de la polul nord; polul sud
e inundat de mult de apa vie
cursă din pupila mea şi pântecul tău.
se prăbuşesc, unul câte unul,
fulgii de zăpadă tiviţi cu lumină,
căldura tâmplelor, suspine,
scrisori şi sunete de vioară,
fulgii de zăpadă ce mi-i prinzi
de lobul urechii
şi fugi zâmbind, aruncând cu bulgări
în formă de scoici.
îţi scriu şi acum, în miez de noapte,
nu am nevoie de zăpadă
în anul acesta subnutrit,
descoase-mi buzele într-un sărut
şi mai şuieră o dată cântecul
orchestrei de muşchi,
sparge-mi oasele între degetele tale
şi vom muri îngheţaţi,
sub un fulg de nea zvârcolit.
Ioana.
Sunday, December 21, 2008
Vertebre (proza foarte scurta) partea II
Uşa salonului de terapie intensivă se deschise cu un scârţâit enervant. Ieşi o asistentă tânără, tresărind un pic când privirea i se încrucisa cu ochii obosiţi ai doctorului.
- De ce nu mergeţi acasa, să vă odihniţi ? întrebă ea plină de compasiune.
- Cum e baiatul ? întrebă Avramescu scuturându-şi privirea şi ignorând sfatul asistentei de a merge acasa.
- Işi revine. Încet, dar işi revine. Trebuie să vă odihniţi domnule Doctor, spuse dupa o pauză scurtă, au sunat de la garda, au nevoie de dumneavoastră diseara.
- Lasă-mă cu textele astea. Nu sunt ruda pacientului să ma zgornesti acasă. Spuse acesta asezându-se greu pe un scaun de pe coridor şi ţintindu-şi privirea în podea.
Asistenta îl cerceta curioasa, oprindu-se cu privirea la mâinile doctorului. Mari şi butucanoase, acestea ar fi mai degrabă mainile unui padurar sau ale unui gropar, cu siguranţă nu erau mâinile unui chirurg. Doctorul fusese chiar respins în copilarie de catre liceul de muzică, unde dorea să studieze pianul, din cauza degetelor sale scurte şi groase. Acum gândindu-se la asta, doctorului nu-i părea rău de această întamplare. Ajunsese, în felul lui, un artist desăvârşit. Doar că nu cânta la pian ci la vertebre, iar cu acul crea simfonii. Întotdeauna l-a descurajat fragilitatea corpului omenesc, mai ales când venea vorba de oameni tineri, avea impresia că se vor descompune în mâinile sale. Avea chiar şi cosmaruri pe tema asta, visând că pierde pacient după pacient, iar la uşa lui se face coada de muribunzi, unii pe tărgi, pe paturi mobile, alţii în picioare, sprijinindu-se de ce puteau prinde. Totuşi, în realitate, pierduse foarte puţini pacienti. Masa lui de operaţii era printre cele mai sigure din spital.
- Vreţi o cafea? întrebă asistenta dându-şi seama că Avrămescu nu va pleca acasă nici azi.
- Da, mi-ar prinde bine. Spuse doctorul cu un oftat.
Ştefan
- De ce nu mergeţi acasa, să vă odihniţi ? întrebă ea plină de compasiune.
- Cum e baiatul ? întrebă Avramescu scuturându-şi privirea şi ignorând sfatul asistentei de a merge acasa.
- Işi revine. Încet, dar işi revine. Trebuie să vă odihniţi domnule Doctor, spuse dupa o pauză scurtă, au sunat de la garda, au nevoie de dumneavoastră diseara.
- Lasă-mă cu textele astea. Nu sunt ruda pacientului să ma zgornesti acasă. Spuse acesta asezându-se greu pe un scaun de pe coridor şi ţintindu-şi privirea în podea.
Asistenta îl cerceta curioasa, oprindu-se cu privirea la mâinile doctorului. Mari şi butucanoase, acestea ar fi mai degrabă mainile unui padurar sau ale unui gropar, cu siguranţă nu erau mâinile unui chirurg. Doctorul fusese chiar respins în copilarie de catre liceul de muzică, unde dorea să studieze pianul, din cauza degetelor sale scurte şi groase. Acum gândindu-se la asta, doctorului nu-i părea rău de această întamplare. Ajunsese, în felul lui, un artist desăvârşit. Doar că nu cânta la pian ci la vertebre, iar cu acul crea simfonii. Întotdeauna l-a descurajat fragilitatea corpului omenesc, mai ales când venea vorba de oameni tineri, avea impresia că se vor descompune în mâinile sale. Avea chiar şi cosmaruri pe tema asta, visând că pierde pacient după pacient, iar la uşa lui se face coada de muribunzi, unii pe tărgi, pe paturi mobile, alţii în picioare, sprijinindu-se de ce puteau prinde. Totuşi, în realitate, pierduse foarte puţini pacienti. Masa lui de operaţii era printre cele mai sigure din spital.
- Vreţi o cafea? întrebă asistenta dându-şi seama că Avrămescu nu va pleca acasă nici azi.
- Da, mi-ar prinde bine. Spuse doctorul cu un oftat.
Ştefan
Wednesday, December 17, 2008
Printul Mîskin despre credinta in Dumnezeu...
"Cat despre credinta [...] am avut parte saptamana trecuta de patru intalniri diferita in doua zile. Dimineata calatoream pe o cale ferata noua si am stat de vorba in tren patru ore cu un anume S., pe care l-am cunoscut chiar atunci. Auzisem multe mai inainte despre el si, printre altele, aflasem ca e ateu. E un om intr-adevar foarte instruit si m-am bucurat ca voi discuta cu un savant veritabil. Pe deasupra, e un om foarte bine educat, cum rar poti intalni, asa ca a vorbit cu mine ca si cum as fi fost egal cu el in cunostinte si idei. Nu crede in Dumnezeu. Totusi m-a uimit ceva: parca ar fi vorbit tot timpul despre altceva si am fost mirat tocmai pentru ca si mai inainte, ori de cate ori m-am intalnit cu oameni care nu cred, oricate carti de-ale lor am citit, mereu mi s-a parut ca vorbesc si scriu in carti parca cu totul altceva, desi dau inpresia ca vorbesc si scriu tocmai ce trebuie.
Seara, m-am oprit intr-un hotel judetean, ca sa innoptez acolo, iar in hotelul acela cu o noapte mai inainte, avusese loc un omor, asa ca l-a sosirea mea, toti numai despre asta vorbeau. Doi tarani, destul de in varsta, treji, care se cunosteau de mult si erau prieteni, au baut ceai pe saturate si au vrut sa se culce amandoi intr-o chicineata. Dar unul dintre ei a vazut la celalalt, in ultimele doua zile, un ceas de argint cu un snur galben de margele, de care probabil nu stiuse pana atunci ca-l are. Insa in acest ceas i-a placut atat de mult si intr-atat l-a ispitit, incat in cele n-a mai putut sa rabde: a pus mana pe cutit si cand prietenul lui s-a intors cu spatele, s-a apropiat pe furis de el, si-a cumpanit lovitura, si-a inaltat ochii spre cer, si-a facut cruce, spunand in sinea lui o rugaciune amara: "Doamne iarta-ma intru Hristos!" -, i-a retezat beregata prietenului dintr-o miscare, ca unui berbec, si i-a luat ceasul.
A doua zi am iesit de cu dimineata sa ma plimb. Vad ca pe trotuarul de lemn se impleticeste un soldat beat, cu hainele zdrentuite pe el. Se apropie de mine: "Cumpara boierule, o cruciulita de argint, o dau numai pe doua grivne; e de argint!" Var in palma lui o cruciulita, probabil ca de-abia si-o scosese de la gat; era pusa pe o panglica albastra, foarte uzata; crucea era insa din cositor curat, se vedea de la prima privire, de format mare, cu opt colturi, plina de desene bizantine. Am scos cele doua grivne, i le-am dat si mi-am pus pe loc crucea la gat; pe chipul lui se vedea cat era de multumit ca l-a tras pe sfoara pe boierul acela prost si s-a dus imediat ca sa-si bea crucea, nu ma indoiesc de asta. [...] Mergeam si ma gandeam: nu, n-o sa ma grabesc sa-l judec pe acest vanzator al lui Hristos. Doar Dumnezeu stie ce se ascunde in inimile bete si slabe.
Peste o ora, in drum spre hotel, am dat de o femeie cu un copil de tata. Femeia era inca tanara, iar pruncul sa tot fi avut vreo sase saptamani. Dupa cum socotea ea, copilul ii zambise pentru prima data de cand se nascuse. Ma ui si-o vad facandu-si cruce cu mare evlavie. "Ce faci, zic, nevasta?" "Uite, zice, la fel cum mama se bucura cand zareste primul zambet al pruncului ei, tot asa se bucura si Dumnezeu, cand vede din cer ca un pacatos ingenuncheaza din toata inima ca sa-si faca rugaciunea." Aceasta femeie, mi-a spus aproape cu cuvintele astea, o idee atat de profunda, atat de subtila si atat de veritabil religioasa, o idee in care intreaga esenta a crestinismului s-a exprimat dintr-o data.
[...] iata raspunsul: esenta sentimentului religios nu incape in nici un fel de rationament, in nici un fel de delicte si crime si in nici un fel de ateisme; aici e ceva e altfel si va fi vesnic altfel; aici e ceva pe care ateismele vor aluneca vesnit si vor vorbi mereu altceva."
L. N. Mîskin
(F.M. Dostoievski - Idiotul)
Ştefan
Seara, m-am oprit intr-un hotel judetean, ca sa innoptez acolo, iar in hotelul acela cu o noapte mai inainte, avusese loc un omor, asa ca l-a sosirea mea, toti numai despre asta vorbeau. Doi tarani, destul de in varsta, treji, care se cunosteau de mult si erau prieteni, au baut ceai pe saturate si au vrut sa se culce amandoi intr-o chicineata. Dar unul dintre ei a vazut la celalalt, in ultimele doua zile, un ceas de argint cu un snur galben de margele, de care probabil nu stiuse pana atunci ca-l are. Insa in acest ceas i-a placut atat de mult si intr-atat l-a ispitit, incat in cele n-a mai putut sa rabde: a pus mana pe cutit si cand prietenul lui s-a intors cu spatele, s-a apropiat pe furis de el, si-a cumpanit lovitura, si-a inaltat ochii spre cer, si-a facut cruce, spunand in sinea lui o rugaciune amara: "Doamne iarta-ma intru Hristos!" -, i-a retezat beregata prietenului dintr-o miscare, ca unui berbec, si i-a luat ceasul.
A doua zi am iesit de cu dimineata sa ma plimb. Vad ca pe trotuarul de lemn se impleticeste un soldat beat, cu hainele zdrentuite pe el. Se apropie de mine: "Cumpara boierule, o cruciulita de argint, o dau numai pe doua grivne; e de argint!" Var in palma lui o cruciulita, probabil ca de-abia si-o scosese de la gat; era pusa pe o panglica albastra, foarte uzata; crucea era insa din cositor curat, se vedea de la prima privire, de format mare, cu opt colturi, plina de desene bizantine. Am scos cele doua grivne, i le-am dat si mi-am pus pe loc crucea la gat; pe chipul lui se vedea cat era de multumit ca l-a tras pe sfoara pe boierul acela prost si s-a dus imediat ca sa-si bea crucea, nu ma indoiesc de asta. [...] Mergeam si ma gandeam: nu, n-o sa ma grabesc sa-l judec pe acest vanzator al lui Hristos. Doar Dumnezeu stie ce se ascunde in inimile bete si slabe.
Peste o ora, in drum spre hotel, am dat de o femeie cu un copil de tata. Femeia era inca tanara, iar pruncul sa tot fi avut vreo sase saptamani. Dupa cum socotea ea, copilul ii zambise pentru prima data de cand se nascuse. Ma ui si-o vad facandu-si cruce cu mare evlavie. "Ce faci, zic, nevasta?" "Uite, zice, la fel cum mama se bucura cand zareste primul zambet al pruncului ei, tot asa se bucura si Dumnezeu, cand vede din cer ca un pacatos ingenuncheaza din toata inima ca sa-si faca rugaciunea." Aceasta femeie, mi-a spus aproape cu cuvintele astea, o idee atat de profunda, atat de subtila si atat de veritabil religioasa, o idee in care intreaga esenta a crestinismului s-a exprimat dintr-o data.
[...] iata raspunsul: esenta sentimentului religios nu incape in nici un fel de rationament, in nici un fel de delicte si crime si in nici un fel de ateisme; aici e ceva e altfel si va fi vesnic altfel; aici e ceva pe care ateismele vor aluneca vesnit si vor vorbi mereu altceva."
L. N. Mîskin
(F.M. Dostoievski - Idiotul)
Ştefan
Saturday, December 13, 2008
Vertebre (proza foarte scurta) partea I
Domnul Avramescu se plimba nervos pe holul spitalului, în faţa uşii de terapie intensivă. Pantofii lui trosneau firele de praf de pe podeaua rece, înăsprind mirosul de medicamente, veşnic prezent în spital, de parcă ar fi călcat pe pastile şi seringi.
În cap îi vuiau tot felul de gânduri, îşi imagina situaţii teribil de pesimiste sau extrem de optimiste, dar nu reuşea să ducă niciuna până la capăt. Nu se putea gândi la nimic. Îl întrerupeau toate micile detalii: o placă de faianţă pusă strâmb, vorbăraia asistentelor din camera de lângă el, ţăcanitul clanţelor atunci când uşile sunt închise doar din inerţie, totul îl intrerupea.
Deşi la începutul carierei sale de medic îşi promisese să nu pună la suflet fiecare pacient în parte şi să lucreze ca şi cum ar fi un mecanic auto, se trezi brusc cu tot felul de amintiri, adunate de peste ani. Sute de pacienţi i-au trecut prin mână (şi prin bisturiu), fiecare cu povestea lui. Le ţinea minte pe toate, ba chiar începuse la un moment dat sa îşi noteze cateva, mai interesante, dar ulterior renunţase la acest obicei, considerând că încalcă cumva drepturile pacienţilor. Şi iată-l acum, primbându-se în sus şi-n jos pe coridorul spitalului, în faţa camerei de terapie intensivă, aşteptând un semn.
Era la apogeul carierei sale de medic-chirurg, avea in jur de cincizeci de ani, dar inca manuia foarte bine bisturiul. Salvase o gramada de vieti, dar se simtea foarte apasat din cauza celor cateva pierdute pe masa lui de operatie. Nici o parte a corpului nu ii trada varsta, nici macar chipul. Era un om puternic, cu niste maini masive (n-ai fi ghicit ca e chirurg) dar extrem de sensibile. Pe chip nu avea nici macar un rid, dar cearcanele nu-i lipseau, "le-am primit odata cu slujba" glumea el despre ochii lui obositi. La prima vedere nu i-ai fi dat nici patruzeci de ani, "am cravate mai batrane de patruzeci de ani" ti-ar fi spus Avramescu.
Era un om vesel, aproape mereu bine-dispus, era felul lui de a-si linisti pacientii. In zilele in care nu era asa, tot spitalul stia ca s-a intamplat ceva grav.
Ştefan
În cap îi vuiau tot felul de gânduri, îşi imagina situaţii teribil de pesimiste sau extrem de optimiste, dar nu reuşea să ducă niciuna până la capăt. Nu se putea gândi la nimic. Îl întrerupeau toate micile detalii: o placă de faianţă pusă strâmb, vorbăraia asistentelor din camera de lângă el, ţăcanitul clanţelor atunci când uşile sunt închise doar din inerţie, totul îl intrerupea.
Deşi la începutul carierei sale de medic îşi promisese să nu pună la suflet fiecare pacient în parte şi să lucreze ca şi cum ar fi un mecanic auto, se trezi brusc cu tot felul de amintiri, adunate de peste ani. Sute de pacienţi i-au trecut prin mână (şi prin bisturiu), fiecare cu povestea lui. Le ţinea minte pe toate, ba chiar începuse la un moment dat sa îşi noteze cateva, mai interesante, dar ulterior renunţase la acest obicei, considerând că încalcă cumva drepturile pacienţilor. Şi iată-l acum, primbându-se în sus şi-n jos pe coridorul spitalului, în faţa camerei de terapie intensivă, aşteptând un semn.
Era la apogeul carierei sale de medic-chirurg, avea in jur de cincizeci de ani, dar inca manuia foarte bine bisturiul. Salvase o gramada de vieti, dar se simtea foarte apasat din cauza celor cateva pierdute pe masa lui de operatie. Nici o parte a corpului nu ii trada varsta, nici macar chipul. Era un om puternic, cu niste maini masive (n-ai fi ghicit ca e chirurg) dar extrem de sensibile. Pe chip nu avea nici macar un rid, dar cearcanele nu-i lipseau, "le-am primit odata cu slujba" glumea el despre ochii lui obositi. La prima vedere nu i-ai fi dat nici patruzeci de ani, "am cravate mai batrane de patruzeci de ani" ti-ar fi spus Avramescu.
Era un om vesel, aproape mereu bine-dispus, era felul lui de a-si linisti pacientii. In zilele in care nu era asa, tot spitalul stia ca s-a intamplat ceva grav.
Ştefan
Friday, December 12, 2008
privirea ta.
privirea ta mă roagă, mă sperie,
mă urcă şi mă doboară
pe dealuri de speranţe.
privirea ta e uneori paralelă cu mine,
când te privesc de sus,
ai genele încordate ca muşchii pântecului
unei mame,
iar pleoapele se unesc într-o atingere
diafană
cu eternitatea,
acea eternitate de lacrimi
şi de dansuri de umbre, de lumini,
acea bucurie de-a respira,
de inimi bătând sincron.
privirea ta
e-un infinit croit pe umerii mei,
privirea ta e lumânarea ce arde
pe masa lui Dumnezeu,
îmi arde şi mie sufletul,
când mă-nchin ei.
te plimbi cu privirea ta
pe drumul nemuririi, te rătăceşti
cu ochii în lacrimi, pe aripi
răsfirate-n pastelul cerului
prăbuşit pe podea.
scrii cu strălucirea pupilelor
pe filele cărţilor subacvatice,
iar în mine vuieşte încă
zgomotul inelelor
logodnicilor vertebraţi,
mergând pe-un fir de aţă deasupra mării.
privirea ta încă se leagănă
pe cioburi de stele,
mă ucide şi-mi dă viaţă uneori,
când construieşti, din trupul meu,
lumea.
Ioana.
Tuesday, December 9, 2008
acasă.
acasă e acolo unde îmi bate
inima,
pe malul mării, pe un dig,
printre fire de iarbă sau nisip,
în noapte sau în colţul patului,
în camera cu trei pereţi:
gâtul, pieptul şi
braţul tău drept.
n-avem draperii, doar o
perdea de somn
dimineaţa, între genele tale lungi;
din firele descusute din cămaşa mea de noapte
ai făcut cel mai lung cearşaf,
înnodat la capete cu spuma undelor.
acasă e acolo unde la cină
facem dragoste şi însetăm
după gemete, şoapte şi lacrimi de fericire,
unde dimineaţa ne bate soarele
pe umeri şi ne-mbrăţişăm
muşcăturile de lobul urechii. noi n-avem
acoperiş,
pentru că ne place să strângem fiecare
picătură de ploaie, s-o lipim
lângă fotografiile din februarie iulie 2006,
fulgerele le întindem pe pâine
şi le ungem cu mierea amăruie din
vocea lui andrieş.
să-ţi mai zic despre a-casa noastră,
mansarda aceea din colţul străzii, cu vedere la
cea mai înaltă salcie din oraş,
în care stăm pe scaune şi ne uităm
-unul la altul-
cum clipim când se mişcă norii
şi ne coasem mâinile una de alta,
ca să ne batem cu bulgări de zăpadă,
cu nasurile roşii de dulceaţă
de cireşe amare.
se-nvarte podeaua cu noi,
pe ea s-au prăbuşit toate nopţile
cu pături reci, toate trenurile dus,
toată singurătatea şi lipsa
şi kilometrii,
pe podea ne prăbuşim şi noi, uneori
unul peste altul,
cu gânduri îngemănate, oase de sidef,
pleoape luminoase, şoapte îngânate
şi-o căldură la puterea a doua,
caldura de acasă.
Ioana.
inima,
pe malul mării, pe un dig,
printre fire de iarbă sau nisip,
în noapte sau în colţul patului,
în camera cu trei pereţi:
gâtul, pieptul şi
braţul tău drept.
n-avem draperii, doar o
perdea de somn
dimineaţa, între genele tale lungi;
din firele descusute din cămaşa mea de noapte
ai făcut cel mai lung cearşaf,
înnodat la capete cu spuma undelor.
acasă e acolo unde la cină
facem dragoste şi însetăm
după gemete, şoapte şi lacrimi de fericire,
unde dimineaţa ne bate soarele
pe umeri şi ne-mbrăţişăm
muşcăturile de lobul urechii. noi n-avem
acoperiş,
pentru că ne place să strângem fiecare
picătură de ploaie, s-o lipim
lângă fotografiile din februarie iulie 2006,
fulgerele le întindem pe pâine
şi le ungem cu mierea amăruie din
vocea lui andrieş.
să-ţi mai zic despre a-casa noastră,
mansarda aceea din colţul străzii, cu vedere la
cea mai înaltă salcie din oraş,
în care stăm pe scaune şi ne uităm
-unul la altul-
cum clipim când se mişcă norii
şi ne coasem mâinile una de alta,
ca să ne batem cu bulgări de zăpadă,
cu nasurile roşii de dulceaţă
de cireşe amare.
se-nvarte podeaua cu noi,
pe ea s-au prăbuşit toate nopţile
cu pături reci, toate trenurile dus,
toată singurătatea şi lipsa
şi kilometrii,
pe podea ne prăbuşim şi noi, uneori
unul peste altul,
cu gânduri îngemănate, oase de sidef,
pleoape luminoase, şoapte îngânate
şi-o căldură la puterea a doua,
caldura de acasă.
Ioana.
Saturday, December 6, 2008
clipe, descătuşări, respirări.
îţi curg lacrimile şi-ţi crapă obrazul stâng,
când cânţi la umărul meu
în formă de vioară.
te-mbrăţişez cu genele mele,
ca suliţele îţi intră în carne şi te crufic
peste mine.
îţi spuneam:
cel mai frumos ochi al meu vede cu încetinitorul
despică măruntaiele zilei
şi mai şi lăcrimează de la dermatograf;
dar tu îţi aranjai firele de păr
în balta de sânge a orelor,
te parfumai cu infinitul de sub asfalt
şi zâmbeai la aripile de pescăruşi, cochetai cu moartea
şi-i făceai cu ochiul mării.
închină-te la cea mai frumoasă
venă a mea,
liniştea să ţi-o aşez felii pe masă,
să facem tăcere în loc de dragoste,
iar în podul palmei adună-mi dermatograful
înecat în lacrimile naşterii urletului
clipei noastre.
Ioana.
Tuesday, December 2, 2008
Friday, November 28, 2008
Just the two of us...
just the two of us
we can make it if we try
just the two of us, just the two of us
just the two of us
building castles in the sky
just the two of us, you and i...
Ştefan
we can make it if we try
just the two of us, just the two of us
just the two of us
building castles in the sky
just the two of us, you and i...
Ştefan
Thursday, November 27, 2008
Zi onomastica (proza foarte scurta)
27.11.2006
Avea ochii mici, ascunsi in orbite, in spatele unor rame de ochelari ce sugerau o viata lunga si folosire intensa.
Isi aprinse o tigara afundandu-se din nou in scaunul inalt de piele. Prin fum se uita imprejur cautand un subiect de conversatie cu colegul sau.
In camera doar doua birouri de lemn asezate la peretii fara ferestre "sa nu ne distraga ceva atentia" spuneau cand le-au aranjat. Un dulap plin cu dosare stufoase si doua ferestre prin care se vedea Piata Presei Libere.
- Iara trafic... unde merg oamenii la ora asta? se uita la ceas. Ia uite e doispe jumate, spuse barbosul cu un oftat.
- E bine ca stau aproape, raspunse celalalt.
- Nevasta-ta ce mai face? Cand naste?
- E bine, mai are doua luni de sarcina.
- Ai aflat? Sexul copilului ma refer.
- Nu vreau sa-l stiu. Vreau sa fie surpriza, nu ca as avea vreo preferinta... nevasta-mea stie.
Isi aprinse si el o tigara si trase un fum cald si lenes, sufla fumul pe fereastra si apoi se aseza pe pervaz:
- Am transpirat ca un porc... spuse stergandu-si iar fruntea cu batista uda.
- La nume v-ati gandit? continua barbosul.
- Lelia sau Lorelai daca-i fata.
- Si daca-i baiat?
- Daca-i baiat? repeta intrebarea colegul barbosului sufland fumul fin de tigara in acelasi timp. Daca-i baiat o sa-l cheme Sasha, sau Radu. Numele de fata le-am ales eu. Cele de baiat, nevasta-mea.
- Sasha? Asta nu-i nume rusesc?
- Ba da, dupa bunicul ei...
Usa se deschise brusc. Un barbat inalt imbracat intr-un costum elegant intra in camera traversand pragul larg. Aseza diplomatul pe biroul barbosului, il deschise dupa mai multe incercari si injuraturi infundate, scoase de acolo un dosar si il inmana barbosului:
- Il vreau corectat si dactilografiat pana diseara, maine trebuie sa apara la ziar, pagina patru.
- Da sefu`, spuse barbosul intinzand mana sa prinda dosarul.
- Inca ceva. spuse seful, retragand cu un gest scurt dosarul, spune-i secretarei sa-mi faca o cafea fara zahar. Daca-aveti nevoie de ceva sunt in birou. Pleca grabit cu diplomatul in brate, injurand de mama focului ca nu putea sa-l inchida.
Barbosul se apuca de citit articolul si incepu sa lucreze. Colegul lui isi mai aprinse o tigara din pachetul luat la comun si o pufaia tacticos, privind fumul alb-murdar care se imprastia pe fereastra. Isi legana plictisit piciorul stang ca un orologiu ce bate incontinuu....
Scrisori de demult...
"Cu viata prinsa-n ochiul tau firav
Astept sa-mi spui ceva de dor.
Ca am armuri, sunt cavaler nemuritor
Cu sufletul pur, neinfricat si brav.
[...]
Si nici albastru nu va primii lumina de la Soare
De palma ta nu-i prinsa puternic intr-a mea.
Iar ochiul meu de ochiul tau nu va vedea,
Ca suntem despartiti de munti sau mare.
PS:ca nu ti-am scris demult
te iubesc."
21.11.2006
Ştefan
Sunday, November 23, 2008
Tuesday, November 18, 2008
Era acum vreun an...
Era acum vreun an. Parul tau mirosea a cafea si a soare. Iarna ne intrase in oase cand ne-am asezat sub intuneric, spart ici-colo de lumanari parfumate, si ne-am topit spre ziua.
Acum m-am intins sub genunchii tai calzi. Fumez ramasitele de cearceaf, adormind in scrum de pasiune, mai viu ca niciodata.
Era acum vreun an...
Ştefan
Thursday, November 13, 2008
Wednesday, November 12, 2008
Tuesday, November 11, 2008
frunze, soare si gene.
fiindca tu poti sa-mi dai
fiindca tu poti sa-mi dai
lumina de mai
in noiembrie...
nici cuvinte nu mai am; parca-si pierd sensul, se golesc de intensitate cand imi zboara gandurile spre el.
te iubesc si realizez asta in fiecare zi. atat conteaza.
Ioana.
Sunday, November 9, 2008
dansam
mmmm... iar e la 10 minute de mine, probabil somnoros si ciufulit. iar eu ii scriu acum dedicatia pe o carte ce i-o voi darui :)
intre timp, dansam...
Ioana.
intre timp, dansam...
Ioana.
Tuesday, November 4, 2008
Ne daţi ori nu ne daţi?
Pe o străduţă întunecată de pe Calea Victoriei, cineva stă cu mâna întinsă. Are părul albit şi ridurile feţei îi acoperă zâmbetul. În faţa lui, o diplomă cu denumire ştiinţifică, murdară şi fluturată de vânt. Un alt cerşetor se apropie şi întreabă: “Bă, pe tine te cheamă 'Magna cum laudae'?”, iar bătrânul îi răspunde, zâmbind amar, că e profesor de filosofie. Cerşetorul scoate o bancnotă generoasă şi i-o aşează pe diplomă.
“Sinucidere economică”, “inflaţie”, ”inechitate socială” - toate sunt noţiuni mult prea abstracte pentru cei care se caută zilnic minute în şir prin buzunare, pentru cei ale căror singure arme sunt catalogul sau teancul de diplome din sertare. În funcţie de culoarea politică, de federaţia sindicală din care fac parte, se disting scepticii şi optimiştii. Unii se feresc să spună cuvinte mari, speriaţi de tsunami-ul economic ce se apropie de plaiurile mioritice, alţii promit, se înflăcărează în talk show-uri şi în declaraţii populiste. Se numără voturile pe umerii profesorilor, asistenţilor, medicilor sau bătrânilor, se împart procente în stânga şi în dreapta, printre fluturaşi şi afişe de campanie electorală.
România a devenit, în timp, o ţară a rugăminţilor, a grevelor şi a pomenilor. Un praznic etern, la care ne îngrămădim cu toţii să apucăm un colac, un 50 la sută, o bucată de colivă, un vot, un post de titular, un pahar de vin, în care ne clătim facturi de gaze şi curent. Trăim în ţara eternelor contraste între telefonul de ultimă generaţie a elevului din ultima bancă şi costumul vechi al bătrânului de la tablă, între topul 300 al oamenilor bogaţi şi pensionării bătăuşi din faţa caselor de ajutor reciproc, între gropile din asfalt şi maşinile decapotabile ale fotbaliştilor.
Se aude, pe la colţuri: “Ne daţi ori nu ne daţi, nea’ Băse? Nea’ Tări? Cineva, în ţara asta?” Mai contează pentru cineva lecţia de istorie, regulile de ortografie sau inducţia matematică? Angajăm roboţi sau plătim profesori? Bogdaproste, să trăiţi, suspină cerşetorul şi mai citeşte o pagină din “Critica raţiunii pure”.
Ioana.
“Sinucidere economică”, “inflaţie”, ”inechitate socială” - toate sunt noţiuni mult prea abstracte pentru cei care se caută zilnic minute în şir prin buzunare, pentru cei ale căror singure arme sunt catalogul sau teancul de diplome din sertare. În funcţie de culoarea politică, de federaţia sindicală din care fac parte, se disting scepticii şi optimiştii. Unii se feresc să spună cuvinte mari, speriaţi de tsunami-ul economic ce se apropie de plaiurile mioritice, alţii promit, se înflăcărează în talk show-uri şi în declaraţii populiste. Se numără voturile pe umerii profesorilor, asistenţilor, medicilor sau bătrânilor, se împart procente în stânga şi în dreapta, printre fluturaşi şi afişe de campanie electorală.
România a devenit, în timp, o ţară a rugăminţilor, a grevelor şi a pomenilor. Un praznic etern, la care ne îngrămădim cu toţii să apucăm un colac, un 50 la sută, o bucată de colivă, un vot, un post de titular, un pahar de vin, în care ne clătim facturi de gaze şi curent. Trăim în ţara eternelor contraste între telefonul de ultimă generaţie a elevului din ultima bancă şi costumul vechi al bătrânului de la tablă, între topul 300 al oamenilor bogaţi şi pensionării bătăuşi din faţa caselor de ajutor reciproc, între gropile din asfalt şi maşinile decapotabile ale fotbaliştilor.
Se aude, pe la colţuri: “Ne daţi ori nu ne daţi, nea’ Băse? Nea’ Tări? Cineva, în ţara asta?” Mai contează pentru cineva lecţia de istorie, regulile de ortografie sau inducţia matematică? Angajăm roboţi sau plătim profesori? Bogdaproste, să trăiţi, suspină cerşetorul şi mai citeşte o pagină din “Critica raţiunii pure”.
Ioana.
Monday, November 3, 2008
Thursday, October 30, 2008
Monday, October 27, 2008
Tuesday, October 21, 2008
scena.
sunt ca o carte deschisă,
o nuvelă franţuzească; trebuie doar să ştii unde să mă deschizi şi cum să mă citeşti.
şi nu, să nu mă-ntrebi la ce pagină ai să-mi vezi sânii la lumina lunii. doar săruta-mă. o dată,
opreşte-te, atinge-mi buzele. nu spun nimic. aşa că taci şi tu...
s-a încheiat primul capitol,
sau ai decis să iei o pauză;
caută pagina mea preferata , acolo unde, într-o zi toridă de vară, sânii mi s-au ars, la vederea soarelui. s-au ascuns de el
în palmele tale
dar ai uitat să-i mai înapoiezi.
e ca o "cartea nunţii", unde se mărită literele între ele. m-ai trimis pe o lună în care se rarefiaza aerul
între un suflet şi altul, deşi
te-am rugat mereu ca sufletul tău
să-mi strângă sufletul în braţe, pocnindu-i vreun oscior, rupându-i unghia mică.
uite c-ai ajuns jos, pe pagină şase,
unde un oarecare îi spune femeii ce-i spăla cămaşa, cu apă rece,
printre stropii ce se scurg de pe chiuvetă pe gresie
de pe gresie pe picior şi de pe picior
pe o rază de soare,
îi spune, în treacăt: "te iubesc"
şi ea toarnă mai mult nisip urban, ambalat într-o cutie portocalie ce se numeşte "tide",
granule albe şi albastre, ca pereţii de deasupra cearsafului alb ce zace singuratec
pe piciorul stâng al lui.
ea -oftează-, tot în treacăt, şi repetă "şi eu te iubesc,
nesfârşit",
dar el rămâne cu privirea fixă în gol,
deşi cerul nu e niciodată gol,
ci e ca o fotografie supraexpusa , pe film,
unde o scamă s-a aşezat inoportun,
scama fiind mare, galbenă, un gălbenuş cu raze.
soarele.
"hai lângă mine" , "vreau să-ţi spun ceva";
Ioana.
o nuvelă franţuzească; trebuie doar să ştii unde să mă deschizi şi cum să mă citeşti.
şi nu, să nu mă-ntrebi la ce pagină ai să-mi vezi sânii la lumina lunii. doar săruta-mă. o dată,
opreşte-te, atinge-mi buzele. nu spun nimic. aşa că taci şi tu...
s-a încheiat primul capitol,
sau ai decis să iei o pauză;
caută pagina mea preferata , acolo unde, într-o zi toridă de vară, sânii mi s-au ars, la vederea soarelui. s-au ascuns de el
în palmele tale
dar ai uitat să-i mai înapoiezi.
e ca o "cartea nunţii", unde se mărită literele între ele. m-ai trimis pe o lună în care se rarefiaza aerul
între un suflet şi altul, deşi
te-am rugat mereu ca sufletul tău
să-mi strângă sufletul în braţe, pocnindu-i vreun oscior, rupându-i unghia mică.
uite c-ai ajuns jos, pe pagină şase,
unde un oarecare îi spune femeii ce-i spăla cămaşa, cu apă rece,
printre stropii ce se scurg de pe chiuvetă pe gresie
de pe gresie pe picior şi de pe picior
pe o rază de soare,
îi spune, în treacăt: "te iubesc"
şi ea toarnă mai mult nisip urban, ambalat într-o cutie portocalie ce se numeşte "tide",
granule albe şi albastre, ca pereţii de deasupra cearsafului alb ce zace singuratec
pe piciorul stâng al lui.
ea -oftează-, tot în treacăt, şi repetă "şi eu te iubesc,
nesfârşit",
dar el rămâne cu privirea fixă în gol,
deşi cerul nu e niciodată gol,
ci e ca o fotografie supraexpusa , pe film,
unde o scamă s-a aşezat inoportun,
scama fiind mare, galbenă, un gălbenuş cu raze.
soarele.
"hai lângă mine" , "vreau să-ţi spun ceva";
Ioana.
Friday, October 17, 2008
Thursday, October 16, 2008
Tuesday, October 14, 2008
octombrie ciudata.
ca sa nu creada lumea ca ne-am despartit sau se intampla ceva rau cu noi, am zis sa mai pun ceva in mansarda, sa nu se faca frig... si m-am oprit la poezia mea preferata scrisa de el. asa, de drag, de dor si de toamna..
Ioana.
Octombrie danseaza uscata.
Cu vantul muscandu-ti din haine si piele
Iar noaptea, in zi transformata
Ti-asterne la gat un lat de nuiele
Intunecimea-si desemna cadavre
Si focul capatase o umbra
Ce luna ciudata... Octombrie
Ce luna ciudata, si sumbra
Un soare, dulce, inca stralucea
Cu zambetul prins intre frunze
Cand carul mic o-mbratisa
Intr-un mortal sarut pe buze
Ştefan.
Ioana.
Octombrie danseaza uscata.
Cu vantul muscandu-ti din haine si piele
Iar noaptea, in zi transformata
Ti-asterne la gat un lat de nuiele
Intunecimea-si desemna cadavre
Si focul capatase o umbra
Ce luna ciudata... Octombrie
Ce luna ciudata, si sumbra
Un soare, dulce, inca stralucea
Cu zambetul prins intre frunze
Cand carul mic o-mbratisa
Intr-un mortal sarut pe buze
Ştefan.
Saturday, October 11, 2008
ars amandi.
să te sărut cu ochii
aş vrea
scriindu-ţi cuvinte de frică,
de boală, de plânsete
pe lobul urechii stângi.
morfem cu margine de-argint
aş face
din pieptul tău zgâriat de
soldaţii stropi de apă.
palmele mele umede
ar stropi
tăcerea ta cu o catifea ruginită
sub toamnă.
împreunându-ţi mâinile, gleznele,
unghiile piciorului stâng,
te-aş înghite
ca să te nasc a doua oară,
botezându-te cu sângele
arterelor sparte de stavilopozi.
despărţindu-ţi corpul
în silabe
ţi-aş purta
umerii în buzunar
inima-n păr
şi buzele pe gât.
să-ţi scriu un stih pe vene
m-aş face
baudelaire pentru o eternitate,
să stau s-ascult unduirea,
rima
împerecherii noastre.
pereţii camerei
s-ar dărâma
şi timpul e scrum de mult,
iar eu aş scrie, aş scrie,
aş scrie
cu ploaia de vară, cu raze
şi limfe, fire de iarbă, pietre şi
valuri,
până în suflet
te-aş târî,
prăbuşindu-mă în poezia trupului tău
într-un vers alb.
aş vrea
scriindu-ţi cuvinte de frică,
de boală, de plânsete
pe lobul urechii stângi.
morfem cu margine de-argint
aş face
din pieptul tău zgâriat de
soldaţii stropi de apă.
palmele mele umede
ar stropi
tăcerea ta cu o catifea ruginită
sub toamnă.
împreunându-ţi mâinile, gleznele,
unghiile piciorului stâng,
te-aş înghite
ca să te nasc a doua oară,
botezându-te cu sângele
arterelor sparte de stavilopozi.
despărţindu-ţi corpul
în silabe
ţi-aş purta
umerii în buzunar
inima-n păr
şi buzele pe gât.
să-ţi scriu un stih pe vene
m-aş face
baudelaire pentru o eternitate,
să stau s-ascult unduirea,
rima
împerecherii noastre.
pereţii camerei
s-ar dărâma
şi timpul e scrum de mult,
iar eu aş scrie, aş scrie,
aş scrie
cu ploaia de vară, cu raze
şi limfe, fire de iarbă, pietre şi
valuri,
până în suflet
te-aş târî,
prăbuşindu-mă în poezia trupului tău
într-un vers alb.
Ioana.
Tuesday, October 7, 2008
Muzica sa fie (II)
Pentru dimineti mai putin insorite sau nopti tarzii:
a perfect circle - pet
a perfect circle - counting bodies like sheep
Ştefan
a perfect circle - pet
a perfect circle - counting bodies like sheep
Ştefan
Saturday, October 4, 2008
Thursday, October 2, 2008
dimineti insorite, de toamna.
Buna dimineata, dragostea mea! As vrea sa te trezesc cu un sarut si miros de cafea in mansarda noastra. Te iubesc!
(22 septembrie, 6:23)
**
Am observat ca oamenii sunt mai urati la 5 dimineata. Negriciosi, trasi la fata si cu obrajii supti. Dar tu nu esti asa. Tu esti ca soarele ce rasare si incalzeste campia picurata de bruma la inceput de toamna. Te iubesc, lumina mea.
(23 septembrie, 5:52)
**
Uneori ma prind gandurile din urma si realizez cat timp a trecut. Cum mi-a tresarit inima cand ne-am intalnit prima data, in gara, cand mi-ai intins mana cu 'salut, eu sunt ioana'. Cum a trecut atata vreme peste noi, Aimée? Te iubesc mai tare cu fiecare zi!
(26 septembrie, 5:52)
**
Am nevoie de o baie fierbinte si un ceai cald - ba nu! Vreau lapte cu cacao - si mai vreau buzele tale sa le sarut inainte sa ma culc si umerii tai, sa-mi sprijin obrajii pe ei in somn. Buna dimineata, dragostea mea! Sa ai o zi calda. Te iubesc!
(1 octombrie, 7:07)
multumesc, Ştef, ca-mi colorezi fiecare dimineata
cu soaptele tale de bumbac.
sper ca zambetul meu iti ajunge-n podul palmei si-ti intra in piele,
in fiecare zi.
Ioana.
(22 septembrie, 6:23)
**
Am observat ca oamenii sunt mai urati la 5 dimineata. Negriciosi, trasi la fata si cu obrajii supti. Dar tu nu esti asa. Tu esti ca soarele ce rasare si incalzeste campia picurata de bruma la inceput de toamna. Te iubesc, lumina mea.
(23 septembrie, 5:52)
**
Uneori ma prind gandurile din urma si realizez cat timp a trecut. Cum mi-a tresarit inima cand ne-am intalnit prima data, in gara, cand mi-ai intins mana cu 'salut, eu sunt ioana'. Cum a trecut atata vreme peste noi, Aimée? Te iubesc mai tare cu fiecare zi!
(26 septembrie, 5:52)
**
Am nevoie de o baie fierbinte si un ceai cald - ba nu! Vreau lapte cu cacao - si mai vreau buzele tale sa le sarut inainte sa ma culc si umerii tai, sa-mi sprijin obrajii pe ei in somn. Buna dimineata, dragostea mea! Sa ai o zi calda. Te iubesc!
(1 octombrie, 7:07)
multumesc, Ştef, ca-mi colorezi fiecare dimineata
cu soaptele tale de bumbac.
sper ca zambetul meu iti ajunge-n podul palmei si-ti intra in piele,
in fiecare zi.
Ioana.
N-am sa-ti scriu despre...
N-am sa-ti scriu despre cat de mult imi place sunetul zambetului tau, cum dintii tai scartaie alb cand iti intinzi buzele peste ei.
N-am sa-ti scriu despre lumina parfumului parului tau, ce-mi indunda fiecare centimetru de piele cu stele mici.
N-am sa-ti scriu despre absurd, cum iti scria Ionesco - fara sa-ti dai seama - in zilele de vara, ascuns sub acoperisul prispei.
Noi suntem absurzi! Noi ne inchidem gurile cu sarutari cand ne certam si ne cufundam in nopti de dragoste lenesa.
N-am sa-ti scriu poem al ravasirii, cu mintea lucida respirandu-te pentru a 'nsprea oara, bacovian style.
Nu, azi n-am sa-ti scriu nimic. Nu te-as putea impresiona cu nimic. Mi-ai citi sufletul ca pe o scrisoare inramata in mansarda noastra.
Dar seara... seara zambim a tristete ca n-am apucat sa ne mai iubim un pic in August.
...vine toamna.
Ştefan
N-am sa-ti scriu despre lumina parfumului parului tau, ce-mi indunda fiecare centimetru de piele cu stele mici.
N-am sa-ti scriu despre absurd, cum iti scria Ionesco - fara sa-ti dai seama - in zilele de vara, ascuns sub acoperisul prispei.
Noi suntem absurzi! Noi ne inchidem gurile cu sarutari cand ne certam si ne cufundam in nopti de dragoste lenesa.
N-am sa-ti scriu poem al ravasirii, cu mintea lucida respirandu-te pentru a 'nsprea oara, bacovian style.
Nu, azi n-am sa-ti scriu nimic. Nu te-as putea impresiona cu nimic. Mi-ai citi sufletul ca pe o scrisoare inramata in mansarda noastra.
Dar seara... seara zambim a tristete ca n-am apucat sa ne mai iubim un pic in August.
...vine toamna.
Ştefan
Tuesday, September 30, 2008
Monday, September 29, 2008
inec in doi.
mainile tale cadeau peste crestetul meu
ca un sir nesfarsit de picaturi de ploaie
scurta, de iulie
si auzeam marea in urechea ta stanga.
te-ai gandit vreodata cat aer te inconjoara?
aerul meu de un metru saptezeci imi asigura doza
de dimineata, intr-un sarut evaporat
in vantul cald,
tu ma spanzurai de peretii raiului cu aripi de carton
albastru ca marea din vaza cu flori.
deschide ochii cand ma saruti, ca sa-mi vad zambetul
imbratisat de genele tale lungi
cat lacrimile unui stavilopod,
sa ma-nghiti intr-o privire si sa ma scuipi in spuma
ultimei unde de la polul nord.
iti croiam transpiratia cu forma trupului meu
tesand un geamat intre unghiile mainilor
cusute cu doua fire de nisip.
trei zile ma hraneam cu tresaritul tau, in somn
si iti scriam visele din asfintit pe talpile zgariate
de zahar cubic.
uite, un pescarus se-nvarte odata cu parul tau
lovit de valuri si de nori,
o scoica de lapte pluteste cu aburi de cafea
si ne sprijinim de nori, ne miscam odata cu vantul.
mi-ai deschis cartea aceea din file stralucitoare,
legata cu stele la mijloc,
scria ca ma iubesti ca ma vrei langa tine
pana cand pieptul tau va ingheta intr-o morga subacvatica,
imi promiteai rasaritul intr-o sticla de vin,
varsat pe cearsafuri albe.
respira-ma cu tot cu aerul fierbinte topindu-mi oasele,
cu tot cu dorinte, regrete, briza, saliva, zambete si piele uda,
strange-mi venele si lasa sangele sa coloreze cerul
alb, de fum, sa ma scurg cu totul sub tine, in tine,
din tine s-au nascut toate diminetile lumii
langa privirea ta, stelele sunt scoici
lacrimile valuri,
iar tu-mi esti
marea.
Ioana.
Saturday, September 27, 2008
fade into you.
Si l'on me presse de dire pour quoi je l'aimais, je sens que cela ne peut s'expliquer que par "parce que c'etait lui, parce que c'etait moi.."
coase-mi pe trup nervurile frunzelor
roscate, brunete, blonde,
aramiul din palma ta, arunca`mi`l
in calcai,
sa-ti simt respiratia pe un covor
fosnitor,
sa ma prefac moarta, impleteste-mi
mainile
de un gard electric,
sa ma-ncalzesc sub luna agatata
cu vene-ncolacite
de spranceana ta.
caldura ochilor tai sa rasara peste mine
infasoara-ma in galben, rosu, verde,
picteaza-ma in pastelul toamnei
noastre
invarte-ma de aratator
ca pe-o suvita de sange uscata,
pe asfaltul inghetat.
desfa-mi scalpul, si muschii,
si sternul,
asterne-le pe sarma, la uscat,
cu dintii soarelui
sa-mi tai pielea.
priveste-ma, leaga-ma mainile
de spatele pamantului,
ingroapa-ma in nepasari, indiferente,
frustrari peste care calcam
cu bocanci, sandale, tocuri cui,
peste care sarim ca peste garduri ornate
cu frunze.
rastigneste-ma de stomacul tau
ca sa-ti vopsesc fluturii
in rosu.
iti cumpar toamna, in rate,
cu doua doze de morfina, o gura de vodka,
frig si lacrimi.
arunca-mi-o si pleaca.
(6 noiembrie 2007)
Ioana.
Smoke it if you got it...
Matisyahu - Time of your song
matisyahu-king without a crown
Smoke it if you got it...
Ştefan
matisyahu-king without a crown
Smoke it if you got it...
Ştefan
Dorul de vineri
In calusul palmei
Sta ascuns un metronom.
Bate-n contratimp,
De-atata dor.
Nu mai stie,
inca n-a aflat,
De e luni, miercuri sau vineri.
Ticaie ciudat.
Iar mie...
Mie-mi este dor de tine.
Sta ascuns un metronom.
Bate-n contratimp,
De-atata dor.
Nu mai stie,
inca n-a aflat,
De e luni, miercuri sau vineri.
Ticaie ciudat.
Iar mie...
Mie-mi este dor de tine.
Ştefan
Wednesday, September 24, 2008
stii tu ce e lumea?
mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară
ştii tu ce e lumea?
n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu
o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului
şi dupa asta vom coresponda pân'la vară
arăţi aşa de aiurea fără ochelari
e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21
am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste
dar totul e ca un anotimp încheiat
tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta
eu voi mai scrie alte poezele...
ştii tu ce e lumea?
n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu
o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului
şi dupa asta vom coresponda pân'la vară
arăţi aşa de aiurea fără ochelari
e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21
am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste
dar totul e ca un anotimp încheiat
tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta
eu voi mai scrie alte poezele...
(Mircea Cartarescu)
garsoniera, mansarda.... conteaza mai putin. vreau un loc al nostru unde
sa nu fim deranjati de nimeni, unde sa avem propriul nostru timp, sa se
scurga altfel decat celor de afara. un loc in care sa putem spune
prietenilor "azi facem dragoste, veniti maine..."
dimineata sa vrei cafea dar sa nu vrei sa-ti faci, sa te asezi pe balcon
unde fumam iar eu sa ma duc sa-ti fac cafeaua. sa-mi citesti din
Minulescu sau Bacovia bilingv (desi nu stiu franceza) cate un vers -
doua. iar eu tie din Romania Literara cate un articol mai interesant
seara sa mergem sa mancam in oras. clatite de la vreun oarecare Pub din
centru. sa vorbim tinandu-ne de mana, sa ne sarutam in fata blocului.
apoi sa-ti prinzi in par Soarele si sa ne mai iubim odata...
(Ştefan, 3 august 2006)
am initiat o calatorie prin mail-uri si scrisori vechi. nu stiu de ce, dar cand le citesc, ma simt foarte confortabil, foarte bine si cu o caldura imensa izbucnind in mine.
Ioana.
sa nu fim deranjati de nimeni, unde sa avem propriul nostru timp, sa se
scurga altfel decat celor de afara. un loc in care sa putem spune
prietenilor "azi facem dragoste, veniti maine..."
dimineata sa vrei cafea dar sa nu vrei sa-ti faci, sa te asezi pe balcon
unde fumam iar eu sa ma duc sa-ti fac cafeaua. sa-mi citesti din
Minulescu sau Bacovia bilingv (desi nu stiu franceza) cate un vers -
doua. iar eu tie din Romania Literara cate un articol mai interesant
seara sa mergem sa mancam in oras. clatite de la vreun oarecare Pub din
centru. sa vorbim tinandu-ne de mana, sa ne sarutam in fata blocului.
apoi sa-ti prinzi in par Soarele si sa ne mai iubim odata...
(Ştefan, 3 august 2006)
am initiat o calatorie prin mail-uri si scrisori vechi. nu stiu de ce, dar cand le citesc, ma simt foarte confortabil, foarte bine si cu o caldura imensa izbucnind in mine.
Ioana.
Subscribe to:
Posts (Atom)