scena.

sunt ca o carte deschisă,
o nuvelă franţuzească; trebuie doar să ştii unde să mă deschizi şi cum să mă citeşti.
şi nu, să nu mă-ntrebi la ce pagină ai să-mi vezi sânii la lumina lunii. doar săruta-mă. o dată,
opreşte-te, atinge-mi buzele. nu spun nimic. aşa că taci şi tu...
s-a încheiat primul capitol,
sau ai decis să iei o pauză;
caută pagina mea preferata , acolo unde, într-o zi toridă de vară, sânii mi s-au ars, la vederea soarelui. s-au ascuns de el
în palmele tale
dar ai uitat să-i mai înapoiezi.
e ca o "cartea nunţii", unde se mărită literele între ele. m-ai trimis pe o lună în care se rarefiaza aerul
între un suflet şi altul, deşi
te-am rugat mereu ca sufletul tău
să-mi strângă sufletul în braţe, pocnindu-i vreun oscior, rupându-i unghia mică.
uite c-ai ajuns jos, pe pagină şase,
unde un oarecare îi spune femeii ce-i spăla cămaşa, cu apă rece,
printre stropii ce se scurg de pe chiuvetă pe gresie
de pe gresie pe picior şi de pe picior
pe o rază de soare,
îi spune, în treacăt: "te iubesc"
şi ea toarnă mai mult nisip urban, ambalat într-o cutie portocalie ce se numeşte "tide",
granule albe şi albastre, ca pereţii de deasupra cearsafului alb ce zace singuratec
pe piciorul stâng al lui.
ea -oftează-, tot în treacăt, şi repetă "şi eu te iubesc,
nesfârşit",
dar el rămâne cu privirea fixă în gol,
deşi cerul nu e niciodată gol,
ci e ca o fotografie supraexpusa , pe film,
unde o scamă s-a aşezat inoportun,
scama fiind mare, galbenă, un gălbenuş cu raze.
soarele.
"hai lângă mine" , "vreau să-ţi spun ceva";




Ioana.