Uşa salonului de terapie intensivă se deschise cu un scârţâit enervant. Ieşi o asistentă tânără, tresărind un pic când privirea i se încrucisa cu ochii obosiţi ai doctorului.
- De ce nu mergeţi acasa, să vă odihniţi ? întrebă ea plină de compasiune.
- Cum e baiatul ? întrebă Avramescu scuturându-şi privirea şi ignorând sfatul asistentei de a merge acasa.
- Işi revine. Încet, dar işi revine. Trebuie să vă odihniţi domnule Doctor, spuse dupa o pauză scurtă, au sunat de la garda, au nevoie de dumneavoastră diseara.
- Lasă-mă cu textele astea. Nu sunt ruda pacientului să ma zgornesti acasă. Spuse acesta asezându-se greu pe un scaun de pe coridor şi ţintindu-şi privirea în podea.
Asistenta îl cerceta curioasa, oprindu-se cu privirea la mâinile doctorului. Mari şi butucanoase, acestea ar fi mai degrabă mainile unui padurar sau ale unui gropar, cu siguranţă nu erau mâinile unui chirurg. Doctorul fusese chiar respins în copilarie de catre liceul de muzică, unde dorea să studieze pianul, din cauza degetelor sale scurte şi groase. Acum gândindu-se la asta, doctorului nu-i părea rău de această întamplare. Ajunsese, în felul lui, un artist desăvârşit. Doar că nu cânta la pian ci la vertebre, iar cu acul crea simfonii. Întotdeauna l-a descurajat fragilitatea corpului omenesc, mai ales când venea vorba de oameni tineri, avea impresia că se vor descompune în mâinile sale. Avea chiar şi cosmaruri pe tema asta, visând că pierde pacient după pacient, iar la uşa lui se face coada de muribunzi, unii pe tărgi, pe paturi mobile, alţii în picioare, sprijinindu-se de ce puteau prinde. Totuşi, în realitate, pierduse foarte puţini pacienti. Masa lui de operaţii era printre cele mai sigure din spital.
- Vreţi o cafea? întrebă asistenta dându-şi seama că Avrămescu nu va pleca acasă nici azi.
- Da, mi-ar prinde bine. Spuse doctorul cu un oftat.
Ştefan
No comments:
Post a Comment