Urs de caine
Continuam sa visam la mansarda noastra. Mansarda plina de carti, muzica si parfum specific de praf invechit care nu mucegieste si nu omoara plamanii, ci doar da un miros specific, o aroma prin care ne putem extrapola propria personalitate in peretii de lemn de fag. Momentan poate fi vorba doar de niste vise, dar niste vise asa de apropiate ca le simtim lipsa atunci cand suntem departe unul de altul; la departare ni se face dor sa visam impreuna. Mai visam in acelasi context, de mansarda plina de parfum, la compania unui suflet in plus, la intelegerea unor ochi mereu umeziti si-un nas rece. La un caine!
Mi se pare asa de urat cuvantul acesta folosit ca adjectiv; ma intreb cum a ajuns sa se foloseasca un cuvant ca acesta pentru a desemna personalitatea unui om...
Revenind la visul de a avea parte de compania (asa de placuta!) a unui animal de casa. Amandoi am avut parte de compania animalelor, prieteni in adevaratul sens al cuvantului, care nu au prejudecati si nu fac totul doar in interesul lor. Aimee are deja o catelusa, Pitica; Eu am (au trecut opt ani de cand ai mei m-au bucurat cu aducerea lui in casa) un perus (specie de papagal). Imi este foarte greu, dupa opt ani in care m-am obisnuit cu prezenta lui impunatoare in casa, sa ma despart de el acum (din pacate nu mai are mult de trait). Mai greu imi este sa vad tristetea mamei, pentru ca ea l-a invatat sa vorbeasca, sa ne recunoasca si sa fie practic parte din familie.
Desi am trecut peste disparitia mai multor rude, printre care strabunica -ce m-a crescut pana la varsta de 4 ani- si bunicul din partea tatalui -singurul pe care il mai aveam-, imi vine mai greu parca sa ma despart de prietenul ce mi-a fost pentru opt ani (!) perusul. De ce e mai greu? Pentru ca mi-a fost prieten si nu ruda. Rudele pot fi doar rude si atat, nu le simti trecerea, dar prietenii sunt un caz aparte...
Mi-e teama acum. Nu pentru perusul de acasa, pentru ca stiam ca la un moment dat n-o sa mai fie. Mi-e teama sa ma mai atasez de un alt animal, pentru ca stiu ca eventual... toti dispar.
M-a impresionat, cand eram elev in scoala generala, povestirea profesorului meu de sport despre cainele pe care l-a avut 14 ani -daca-mi aduc bine aminte- si care murise recent, suferind de o anumita boala -conteaza mai putin boala despre care era vorba-. Nu m-a impresionat asa tare moartea animalului -constient de faptul ca toate animalele de companie se duc la un moment dat- cat tristetea care se vedea pe chipul profesorului povestitor. Sa vezi un om destul de varstnic (cred ca avea in jur de 45-50 de ani), emotionat si cu ochii umeziti, atunci cand povesteste de compania animalului e ceva foarte miscator.
Renunt la tristete pentru moment si revin la cainele visat de noi doi; nu pentru ca as vrea sa inlocuiesc perusul cu un alt animal, pentru ca este de neinlocuit, dar pentru ca voi simti lipsa unei companii prietenesti. Mai precis e vorba de un caine rasa Chow-Chow, singurul caine cu limba albastra sau neagra. Un urs de caine ca sa zic asa, cu blana deasa si nasul umed. Amandoi suntem fani ai rasei si ne dorim tare mult compania unui astfel de prieten.
Desi nu imi plac patrupezii vagabonzi, cei de pe strada, murdari si -e doar imaginatia mea- rai, propusesem initial, in momentul in care vom implini visul mansardei, sa adoptam un catelus corcit. Am renuntat la idee pentru a alege un urs de caine.
Avem multe vise, printre care cele doua descrise mai sus.
Visam... e frumos.
Ştefan
