we wish you a merry christmas

noi ne batem cu zapada chiar si la trei sute de kilometri distanta, unul de altul.
sarbatori fericite!


Ioana şi Ştefan.

Muzica, nu plastic.

Gasim pe website-uri gen Youtube cantece in toata puterea cuvantului. Artisti care traiesc in necunoscut. Si e mai bine asa. Da, e mai bine, pentru ca pun suflet in cantecele lor si se simte asta. Odata ajunsi "staruri" isi pierd pasiunea pentru muzica, schimband-o cu pasiunea pentru bani, case grandioase si caini chiuaua.




Ştefan

ninge!

nu am nevoie de ninsoare
pentru că ning lacrimi
de fericire peste mine,
lacrimi ţesute pe un cearşaf
ce acoperă raiul.
ninsoare e vocea ta ce dezmiardă
blesteme,
ce mângâie aşchiile ce-mi cresc uneori
pe mâini,
vocea cu care-mi pictezi buzele
când îmi şopteşti o incantaţie
sub acoperişul fulgilor de nea.
ninge cu visele tale care mă ţin
în podul palmelor,
de unde alunec cu o sanie
de mătase albastră.
o dată la o mie de ani,
îmi croieşti
zăpadă pe stern
cu obrajii, atunci când gândul tău
valsează cu bătaia inimii mele.
se mai întâmplă să fiu
geloasă pe steluţele de zăpadă
ce se-aşează la capătul
genelor tale lungi,
lungi ca o noapte în care ne naştem
în fiecare an,
întrupaţi într-o rugăciune şoptită.
îţi frâng umerii într-o îmbrăţişare
şi se prăvale peste mine
zăpada,
cea mai albă zăpadă
de la polul nord; polul sud
e inundat de mult de apa vie
cursă din pupila mea şi pântecul tău.
se prăbuşesc, unul câte unul,
fulgii de zăpadă tiviţi cu lumină,
căldura tâmplelor, suspine,
scrisori şi sunete de vioară,
fulgii de zăpadă ce mi-i prinzi
de lobul urechii
şi fugi zâmbind, aruncând cu bulgări
în formă de scoici.
îţi scriu şi acum, în miez de noapte,
nu am nevoie de zăpadă
în anul acesta subnutrit,
descoase-mi buzele într-un sărut
şi mai şuieră o dată cântecul
orchestrei de muşchi,
sparge-mi oasele între degetele tale
şi vom muri îngheţaţi,
sub un fulg de nea zvârcolit.



Ioana.

Vertebre (proza foarte scurta) partea II

Uşa salonului de terapie intensivă se deschise cu un scârţâit enervant. Ieşi o asistentă tânără, tresărind un pic când privirea i se încrucisa cu ochii obosiţi ai doctorului.

- De ce nu mergeţi acasa, să vă odihniţi ? întrebă ea plină de compasiune.

- Cum e baiatul ? întrebă Avramescu scuturându-şi privirea şi ignorând sfatul asistentei de a merge acasa.

- Işi revine. Încet, dar işi revine. Trebuie să vă odihniţi domnule Doctor, spuse dupa o pauză scurtă, au sunat de la garda, au nevoie de dumneavoastră diseara.

- Lasă-mă cu textele astea. Nu sunt ruda pacientului să ma zgornesti acasă. Spuse acesta asezându-se greu pe un scaun de pe coridor şi ţintindu-şi privirea în podea.

Asistenta îl cerceta curioasa, oprindu-se cu privirea la mâinile doctorului. Mari şi butucanoase, acestea ar fi mai degrabă mainile unui padurar sau ale unui gropar, cu siguranţă nu erau mâinile unui chirurg. Doctorul fusese chiar respins în copilarie de catre liceul de muzică, unde dorea să studieze pianul, din cauza degetelor sale scurte şi groase. Acum gândindu-se la asta, doctorului nu-i părea rău de această întamplare. Ajunsese, în felul lui, un artist desăvârşit. Doar că nu cânta la pian ci la vertebre, iar cu acul crea simfonii. Întotdeauna l-a descurajat fragilitatea corpului omenesc, mai ales când venea vorba de oameni tineri, avea impresia că se vor descompune în mâinile sale. Avea chiar şi cosmaruri pe tema asta, visând că pierde pacient după pacient, iar la uşa lui se face coada de muribunzi, unii pe tărgi, pe paturi mobile, alţii în picioare, sprijinindu-se de ce puteau prinde. Totuşi, în realitate, pierduse foarte puţini pacienti. Masa lui de operaţii era printre cele mai sigure din spital.

- Vreţi o cafea? întrebă asistenta dându-şi seama că Avrămescu nu va pleca acasă nici azi.

- Da, mi-ar prinde bine. Spuse doctorul cu un oftat.



Ştefan

Printul Mîskin despre credinta in Dumnezeu...

"Cat despre credinta [...] am avut parte saptamana trecuta de patru intalniri diferita in doua zile. Dimineata calatoream pe o cale ferata noua si am stat de vorba in tren patru ore cu un anume S., pe care l-am cunoscut chiar atunci. Auzisem multe mai inainte despre el si, printre altele, aflasem ca e ateu. E un om intr-adevar foarte instruit si m-am bucurat ca voi discuta cu un savant veritabil. Pe deasupra, e un om foarte bine educat, cum rar poti intalni, asa ca a vorbit cu mine ca si cum as fi fost egal cu el in cunostinte si idei. Nu crede in Dumnezeu. Totusi m-a uimit ceva: parca ar fi vorbit tot timpul despre altceva si am fost mirat tocmai pentru ca si mai inainte, ori de cate ori m-am intalnit cu oameni care nu cred, oricate carti de-ale lor am citit, mereu mi s-a parut ca vorbesc si scriu in carti parca cu totul altceva, desi dau inpresia ca vorbesc si scriu tocmai ce trebuie.

Seara, m-am oprit intr-un hotel judetean, ca sa innoptez acolo, iar in hotelul acela cu o noapte mai inainte, avusese loc un omor, asa ca l-a sosirea mea, toti numai despre asta vorbeau. Doi tarani, destul de in varsta, treji, care se cunosteau de mult si erau prieteni, au baut ceai pe saturate si au vrut sa se culce amandoi intr-o chicineata. Dar unul dintre ei a vazut la celalalt, in ultimele doua zile, un ceas de argint cu un snur galben de margele, de care probabil nu stiuse pana atunci ca-l are. Insa in acest ceas i-a placut atat de mult si intr-atat l-a ispitit, incat in cele n-a mai putut sa rabde: a pus mana pe cutit si cand prietenul lui s-a intors cu spatele, s-a apropiat pe furis de el, si-a cumpanit lovitura, si-a inaltat ochii spre cer, si-a facut cruce, spunand in sinea lui o rugaciune amara: "Doamne iarta-ma intru Hristos!" -, i-a retezat beregata prietenului dintr-o miscare, ca unui berbec, si i-a luat ceasul.

A doua zi am iesit de cu dimineata sa ma plimb. Vad ca pe trotuarul de lemn se impleticeste un soldat beat, cu hainele zdrentuite pe el. Se apropie de mine: "Cumpara boierule, o cruciulita de argint, o dau numai pe doua grivne; e de argint!" Var in palma lui o cruciulita, probabil ca de-abia si-o scosese de la gat; era pusa pe o panglica albastra, foarte uzata; crucea era insa din cositor curat, se vedea de la prima privire, de format mare, cu opt colturi, plina de desene bizantine. Am scos cele doua grivne, i le-am dat si mi-am pus pe loc crucea la gat; pe chipul lui se vedea cat era de multumit ca l-a tras pe sfoara pe boierul acela prost si s-a dus imediat ca sa-si bea crucea, nu ma indoiesc de asta. [...] Mergeam si ma gandeam: nu, n-o sa ma grabesc sa-l judec pe acest vanzator al lui Hristos. Doar Dumnezeu stie ce se ascunde in inimile bete si slabe.

Peste o ora, in drum spre hotel, am dat de o femeie cu un copil de tata. Femeia era inca tanara, iar pruncul sa tot fi avut vreo sase saptamani. Dupa cum socotea ea, copilul ii zambise pentru prima data de cand se nascuse. Ma ui si-o vad facandu-si cruce cu mare evlavie. "Ce faci, zic, nevasta?" "Uite, zice, la fel cum mama se bucura cand zareste primul zambet al pruncului ei, tot asa se bucura si Dumnezeu, cand vede din cer ca un pacatos ingenuncheaza din toata inima ca sa-si faca rugaciunea." Aceasta femeie, mi-a spus aproape cu cuvintele astea, o idee atat de profunda, atat de subtila si atat de veritabil religioasa, o idee in care intreaga esenta a crestinismului s-a exprimat dintr-o data.

[...] iata raspunsul: esenta sentimentului religios nu incape in nici un fel de rationament, in nici un fel de delicte si crime si in nici un fel de ateisme; aici e ceva e altfel si va fi vesnic altfel; aici e ceva pe care ateismele vor aluneca vesnit si vor vorbi mereu altceva."

L. N. Mîskin
(F.M. Dostoievski - Idiotul)


Ştefan

Vertebre (proza foarte scurta) partea I

Domnul Avramescu se plimba nervos pe holul spitalului, în faţa uşii de terapie intensivă. Pantofii lui trosneau firele de praf de pe podeaua rece, înăsprind mirosul de medicamente, veşnic prezent în spital, de parcă ar fi călcat pe pastile şi seringi.

În cap îi vuiau tot felul de gânduri, îşi imagina situaţii teribil de pesimiste sau extrem de optimiste, dar nu reuşea să ducă niciuna până la capăt. Nu se putea gândi la nimic. Îl întrerupeau toate micile detalii: o placă de faianţă pusă strâmb, vorbăraia asistentelor din camera de lângă el, ţăcanitul clanţelor atunci când uşile sunt închise doar din inerţie, totul îl intrerupea.

Deşi la începutul carierei sale de medic îşi promisese să nu pună la suflet fiecare pacient în parte şi să lucreze ca şi cum ar fi un mecanic auto, se trezi brusc cu tot felul de amintiri, adunate de peste ani. Sute de pacienţi i-au trecut prin mână (şi prin bisturiu), fiecare cu povestea lui. Le ţinea minte pe toate, ba chiar începuse la un moment dat sa îşi noteze cateva, mai interesante, dar ulterior renunţase la acest obicei, considerând că încalcă cumva drepturile pacienţilor. Şi iată-l acum, primbându-se în sus şi-n jos pe coridorul spitalului, în faţa camerei de terapie intensivă, aşteptând un semn.

Era la apogeul carierei sale de medic-chirurg, avea in jur de cincizeci de ani, dar inca manuia foarte bine bisturiul. Salvase o gramada de vieti, dar se simtea foarte apasat din cauza celor cateva pierdute pe masa lui de operatie. Nici o parte a corpului nu ii trada varsta, nici macar chipul. Era un om puternic, cu niste maini masive (n-ai fi ghicit ca e chirurg) dar extrem de sensibile. Pe chip nu avea nici macar un rid, dar cearcanele nu-i lipseau, "le-am primit odata cu slujba" glumea el despre ochii lui obositi. La prima vedere nu i-ai fi dat nici patruzeci de ani, "am cravate mai batrane de patruzeci de ani" ti-ar fi spus Avramescu.

Era un om vesel, aproape mereu bine-dispus, era felul lui de a-si linisti pacientii. In zilele in care nu era asa, tot spitalul stia ca s-a intamplat ceva grav.


Ştefan

privirea ta.

privirea ta mă roagă, mă sperie,
mă urcă şi mă doboară
pe dealuri de speranţe.
privirea ta e uneori paralelă cu mine,
când te privesc de sus,
ai genele încordate ca muşchii pântecului
unei mame,
iar pleoapele se unesc într-o atingere
diafană
cu eternitatea,
acea eternitate de lacrimi
şi de dansuri de umbre, de lumini,
acea bucurie de-a respira,
de inimi bătând sincron.
privirea ta
e-un infinit croit pe umerii mei,
privirea ta e lumânarea ce arde
pe masa lui Dumnezeu,
îmi arde şi mie sufletul,
când mă-nchin ei.
te plimbi cu privirea ta
pe drumul nemuririi, te rătăceşti
cu ochii în lacrimi, pe aripi
răsfirate-n pastelul cerului
prăbuşit pe podea.
scrii cu strălucirea pupilelor
pe filele cărţilor subacvatice,
iar în mine vuieşte încă
zgomotul inelelor
logodnicilor vertebraţi,
mergând pe-un fir de aţă deasupra mării.
privirea ta încă se leagănă
pe cioburi de stele,
mă ucide şi-mi dă viaţă uneori,
când construieşti, din trupul meu,
lumea.



Ioana.

acasă.

acasă e acolo unde îmi bate
inima,
pe malul mării, pe un dig,
printre fire de iarbă sau nisip,
în noapte sau în colţul patului,
în camera cu trei pereţi:
gâtul, pieptul şi
braţul tău drept.
n-avem draperii, doar o
perdea de somn
dimineaţa, între genele tale lungi;
din firele descusute din cămaşa mea de noapte
ai făcut cel mai lung cearşaf,
înnodat la capete cu spuma undelor.
acasă e acolo unde la cină
facem dragoste şi însetăm
după gemete, şoapte şi lacrimi de fericire,
unde dimineaţa ne bate soarele
pe umeri şi ne-mbrăţişăm
muşcăturile de lobul urechii. noi n-avem
acoperiş,
pentru că ne place să strângem fiecare
picătură de ploaie, s-o lipim
lângă fotografiile din februarie iulie 2006,
fulgerele le întindem pe pâine
şi le ungem cu mierea amăruie din
vocea lui andrieş.
să-ţi mai zic despre a-casa noastră,
mansarda aceea din colţul străzii, cu vedere la
cea mai înaltă salcie din oraş,
în care stăm pe scaune şi ne uităm
-unul la altul-
cum clipim când se mişcă norii
şi ne coasem mâinile una de alta,
ca să ne batem cu bulgări de zăpadă,
cu nasurile roşii de dulceaţă
de cireşe amare.
se-nvarte podeaua cu noi,
pe ea s-au prăbuşit toate nopţile
cu pături reci, toate trenurile dus,
toată singurătatea şi lipsa
şi kilometrii,
pe podea ne prăbuşim şi noi, uneori
unul peste altul,
cu gânduri îngemănate, oase de sidef,
pleoape luminoase, şoapte îngânate
şi-o căldură la puterea a doua,
caldura de acasă.


Ioana.

clipe, descătuşări, respirări.

îţi curg lacrimile şi-ţi crapă obrazul stâng,
când cânţi la umărul meu
în formă de vioară.
te-mbrăţişez cu genele mele,
ca suliţele îţi intră în carne şi te crufic
peste mine.
îţi spuneam:
cel mai frumos ochi al meu vede cu încetinitorul
despică măruntaiele zilei
şi mai şi lăcrimează de la dermatograf;
dar tu îţi aranjai firele de păr
în balta de sânge a orelor,
te parfumai cu infinitul de sub asfalt
şi zâmbeai la aripile de pescăruşi, cochetai cu moartea
şi-i făceai cu ochiul mării.
închină-te la cea mai frumoasă
venă a mea,
liniştea să ţi-o aşez felii pe masă,
să facem tăcere în loc de dragoste,
iar în podul palmei adună-mi dermatograful
înecat în lacrimile naşterii urletului
clipei noastre.





Ioana.

In timpul liber VI

reclama :D :X

































*click to zoom*

Ştefan