vieti separate.

e greu sa traiesti in cuplu. da, e cel mai frumos lucru sa imparti aceeasi casa cu persoana care ti-e cea mai draga, dar e si foarte greu. si uite ca am ajuns s-o recunosc (si sa dau, indirect, un raspuns celor care ma seaca cu intrebari de genu' "nu va plictisiti zi de zi impreuna?") cred ca e asa greu si pentru ca am facut un pas destul de mare, de la stat la distanta si vazut o data la cateva luni, pana la stat impreuna (aproape) zilnic, anul trecut, iar, acum, la stat impreuna chiar zi de zi si noapte de noapte. NU, nu spun ca e un chin, ca m-am plictisit, spun ca e greu. e greu sa te maturizezi in ceea ce priveste o relatie, sa inveti tabieturile celuilalt, sa stii cand sa vorbesti si cand nu, sa accepti lucruri pe care poate la altcineva nu le-ai fi acceptat niciodata. si, poate punctul cel mai greu de atins e sa inveti care e limita intre viata in doi si vietile separate, in care celalalt nu prea poate sa intervina.
nu mi-am dorit niciodata sa ajung una din persoanele acelea posesive, care ii interzic partenerului sa NU iasa singur, fara ea/el, sau sa NU iasa cu o anumita persoana, pe care poate o displac (din motive care, bineinteles, partii celeilalte i se par absurde).
si mi-e al dracului de greu, pentru ca eu sunt o persoana destul de egoista, pentru ca am fost singura la parinti si am primit intotdeauna tot ce mi-am dorit, pentru ca eram centrul universului parintilor si bunicilor mei si mi s-a parut intotdeauna firesc sa primesc toata atentia (stiu, suna groaznic, dar sunt dureros de sincera). iar acum...acum trebuie sa invat sa imi ingrop orgoliul si sa fac compromisuri pentru a-i face celui de langa mine pe plac, pentru a face relatia sa mearga. trebuie sa imi schimb din temelii intregul principiu cu care ma invatasem: acela ca trebuie sa primesc toata atentia din lume.
nu, nu e deloc asa. intr-o relatie trebuie sa existe si ALTCEVA, pentru fiecare dintre cei doi, adica un spatiu individual in care celalalt sa incerce sa nu intervina cu picioarele, crezand ca asa se cuvine. iar eu incerc din rasputeri sa invat principiul asta, dar realizez ca am esuat pana acum. am esuat pentru ca, pentru mine, relatia e mereu in prim plan, alaturi de familie (pentru ca el face parte din familia mea), iar dincolo de ea mai exista, intr-adevar, altceva, dar intotdeauna mai putin important.. si poate e, intr-adevar, o gandire eronata. poate ca vietile separate (adica spatiul ala individual, unde nu exista limite din partea partenerului) trebuie sa fie mai importante decat spatiul comun, decat viata impreuna. cred ca e vital sa existe si ALTCEVA dincolo de el/ea, ca un refugiu, unde te poti manifesta cum vrei, fara sa fii constrans de limitele pe care orice relatie le are, adica sa nu risti sa-l superi pe celalalt si sa se ajunga chiar la despartire.
cu timpul, vietile separate dispar...sau se dilueaza in viata de familie, oficializata prin casatorie. apar copiii, apar prietenii comuni si rudele comune, apar ratele la banca si cheltuielile pentru electrocasnice la fel de comune. cu cat se maturizeaza o relatie, cu cat partenerii se stiu, unul pe altul, pe de rost, nu mai apare in prim plan nevoia de a te "destrabala de unul singur" cu prietenii, pentru ca apare un anumit confort, o anumita comoditate in relatie, cand nu se mai poate vorbi de plictiseala, pentru ca accepti pana si rutina fiecarei zile. ii admir pe parintii mei, pentru ca au (pe bune) o viata super plictisitoare (sau poate NORMALA! asa cum ar trebui sa fie dupa 20 de ani de casnicie), dar isi asuma asta si, totusi, merg mai departe impreuna. nu merg la restaurante, excursii in alte tari sau plimbari (desi eu le tot spun sa mai faca si ei lucruri interesante), se multumesc sa ia micul dejun impreuna, sa mearga la servici, fiecare in drumul lui, dar cu aceeasi masina, sa se ia unul pe altul de la servici si sa ajunga acasa, sa manance impreuna si apoi sa mearga la casa de la tara. sa se intoarca in acelasi apartament, sa se uite la antena 3 si sa rada impreuna la Badea, dar sa adoarma linistiti si cu sufletul impacat ca au cu cine sa imparta greutatea fiecarei zile. da, asa mi-as dori si eu. normalitate. nu-mi doresc iesiri boeme si nopti pierdute in baruri, ci doar comfortul pe care ti-l da omul de langa tine, discutii despre taxe sau politicieni la un ceai inainte de culcare, o mana calda pe umarul meu, si o dimineata in care sa deschid ochii si sa-mi creasca inima de fericire ca nu m-am trezit singura si uitata de lume.
stiu, sunt o invechita, nu am ce cauta in modernitatea asta unde, daca nu esti boem si sociabil, nu existi. sunt o fiinta plictisita, care se complace in starea asta de monotonie. nu-mi pasa. macar recunosc. nu incerc sa ma dau o fiinta interesanta ca sa intru in randul hipsterilor (parca figura asta domina acum, nu? :) ), nu incerc sa fiu in mijlocul evenimentelor chiar daca nu e locul meu acolo. mie imi place normalitatea, atata timp cat sunt multumita de mine si simt ca realizez lucruri care chiar m-ajuta in viata. si atata timp cat sunt fericita si impacata cu mine insami. la ce bun sa cunosti pe toata lumea "boema" din bucuresti daca tot singur ramai si n-ai cui sa dai "buna seara" cand deschizi usa casei (asa cum spunea Paler)?


nu stiu daca s-o fi inteles ceva din postul asta. sau daca oi fi reusit eu sa exprim exact ceea ce simt... eh, oricum, ma bucur ca am reusit sa scriu ceva. aveam nevoie, mai ales astazi, cand nervozitatea si supararea au atins cote maxime, cum demult nu le-am mai inregistrat.


Ioana

Past week's playlist