Vertebre (proza foarte scurta) partea I

Domnul Avramescu se plimba nervos pe holul spitalului, în faţa uşii de terapie intensivă. Pantofii lui trosneau firele de praf de pe podeaua rece, înăsprind mirosul de medicamente, veşnic prezent în spital, de parcă ar fi călcat pe pastile şi seringi.

În cap îi vuiau tot felul de gânduri, îşi imagina situaţii teribil de pesimiste sau extrem de optimiste, dar nu reuşea să ducă niciuna până la capăt. Nu se putea gândi la nimic. Îl întrerupeau toate micile detalii: o placă de faianţă pusă strâmb, vorbăraia asistentelor din camera de lângă el, ţăcanitul clanţelor atunci când uşile sunt închise doar din inerţie, totul îl intrerupea.

Deşi la începutul carierei sale de medic îşi promisese să nu pună la suflet fiecare pacient în parte şi să lucreze ca şi cum ar fi un mecanic auto, se trezi brusc cu tot felul de amintiri, adunate de peste ani. Sute de pacienţi i-au trecut prin mână (şi prin bisturiu), fiecare cu povestea lui. Le ţinea minte pe toate, ba chiar începuse la un moment dat sa îşi noteze cateva, mai interesante, dar ulterior renunţase la acest obicei, considerând că încalcă cumva drepturile pacienţilor. Şi iată-l acum, primbându-se în sus şi-n jos pe coridorul spitalului, în faţa camerei de terapie intensivă, aşteptând un semn.

Era la apogeul carierei sale de medic-chirurg, avea in jur de cincizeci de ani, dar inca manuia foarte bine bisturiul. Salvase o gramada de vieti, dar se simtea foarte apasat din cauza celor cateva pierdute pe masa lui de operatie. Nici o parte a corpului nu ii trada varsta, nici macar chipul. Era un om puternic, cu niste maini masive (n-ai fi ghicit ca e chirurg) dar extrem de sensibile. Pe chip nu avea nici macar un rid, dar cearcanele nu-i lipseau, "le-am primit odata cu slujba" glumea el despre ochii lui obositi. La prima vedere nu i-ai fi dat nici patruzeci de ani, "am cravate mai batrane de patruzeci de ani" ti-ar fi spus Avramescu.

Era un om vesel, aproape mereu bine-dispus, era felul lui de a-si linisti pacientii. In zilele in care nu era asa, tot spitalul stia ca s-a intamplat ceva grav.


Ştefan