acasă.

acasă e acolo unde îmi bate
inima,
pe malul mării, pe un dig,
printre fire de iarbă sau nisip,
în noapte sau în colţul patului,
în camera cu trei pereţi:
gâtul, pieptul şi
braţul tău drept.
n-avem draperii, doar o
perdea de somn
dimineaţa, între genele tale lungi;
din firele descusute din cămaşa mea de noapte
ai făcut cel mai lung cearşaf,
înnodat la capete cu spuma undelor.
acasă e acolo unde la cină
facem dragoste şi însetăm
după gemete, şoapte şi lacrimi de fericire,
unde dimineaţa ne bate soarele
pe umeri şi ne-mbrăţişăm
muşcăturile de lobul urechii. noi n-avem
acoperiş,
pentru că ne place să strângem fiecare
picătură de ploaie, s-o lipim
lângă fotografiile din februarie iulie 2006,
fulgerele le întindem pe pâine
şi le ungem cu mierea amăruie din
vocea lui andrieş.
să-ţi mai zic despre a-casa noastră,
mansarda aceea din colţul străzii, cu vedere la
cea mai înaltă salcie din oraş,
în care stăm pe scaune şi ne uităm
-unul la altul-
cum clipim când se mişcă norii
şi ne coasem mâinile una de alta,
ca să ne batem cu bulgări de zăpadă,
cu nasurile roşii de dulceaţă
de cireşe amare.
se-nvarte podeaua cu noi,
pe ea s-au prăbuşit toate nopţile
cu pături reci, toate trenurile dus,
toată singurătatea şi lipsa
şi kilometrii,
pe podea ne prăbuşim şi noi, uneori
unul peste altul,
cu gânduri îngemănate, oase de sidef,
pleoape luminoase, şoapte îngânate
şi-o căldură la puterea a doua,
caldura de acasă.


Ioana.