privirea ta.

privirea ta mă roagă, mă sperie,
mă urcă şi mă doboară
pe dealuri de speranţe.
privirea ta e uneori paralelă cu mine,
când te privesc de sus,
ai genele încordate ca muşchii pântecului
unei mame,
iar pleoapele se unesc într-o atingere
diafană
cu eternitatea,
acea eternitate de lacrimi
şi de dansuri de umbre, de lumini,
acea bucurie de-a respira,
de inimi bătând sincron.
privirea ta
e-un infinit croit pe umerii mei,
privirea ta e lumânarea ce arde
pe masa lui Dumnezeu,
îmi arde şi mie sufletul,
când mă-nchin ei.
te plimbi cu privirea ta
pe drumul nemuririi, te rătăceşti
cu ochii în lacrimi, pe aripi
răsfirate-n pastelul cerului
prăbuşit pe podea.
scrii cu strălucirea pupilelor
pe filele cărţilor subacvatice,
iar în mine vuieşte încă
zgomotul inelelor
logodnicilor vertebraţi,
mergând pe-un fir de aţă deasupra mării.
privirea ta încă se leagănă
pe cioburi de stele,
mă ucide şi-mi dă viaţă uneori,
când construieşti, din trupul meu,
lumea.



Ioana.