imbatranind de fericire, intr-o mansarda fara flori..

un fum albastru ca o perdea din dantela subtire si aspra la atingere, care ne desparte cu o silaba de lumea de afara, ingramadita intr-o crapatura de geam. ne-nchidem intr-un vis frumos, calm, suav, ca o unda albastra, ce tremura pe degetul aratator, atunci cand ne unim cu marea. stam cu ochii deschisi, cu buzele rotunjite si ne rugam in tacere la un zeu inexistent, la un punct negru pe Soarele ce apune dupa munti, ce dispare ca o pasare lovita de tren.. scriem poezii cu degetele, unul pe spatele celuilalt, ne rontaim rimele si morfemele si metaforele grena. uneori auzim vocile si pasii oamenilor, grabindu-se spre un pat gol si rece, spre o banca de lemn scrijelit verde, cu mainile transpirate, dar uscate de singuratate. zambim amar, ca si cum i-am vedea ultima oara, ne urcam in ultimul tren, la doua trei patru noaptea, dansam pe culoare rosii si geamuri patate de lacrimile ingerilor hermafroditi si orbi. camasa mea de noapte ti-e pagina de mijloc, imi ratacesti pe tiv un vers ciung; camasa ta alba se-nveleste cu lacrimi cazute din coapse, glezne si talpi. stii, cand stai cu spatele la mine si eu intinsa, tragem amandoi sincron din tigari, cant pe pielea ta ca un pian alb, ingropam iluziile, despartirile, scrumul de tigara, paharele sparte, prosoapele, notele de plata, tipetele, cuvintele, degetele pocnite, vanataile si picaturile de apa de pe frunte; mansarda se micsoreaza, devine pat si cearsaf imbotit, glasurile de-afara sunt descantece in miez de noapte roasa de molii, iar noi ne pierdem in fire de par, in urlete, inele de logodna, utere, voaluri prafuite, diazepame, flori de nu-ma-uita, bilete de tren si scrisori pe servetele albe, ne mestecam incet, incet viitorul inghetat sub ploaia de-nceput de toamna.





Ioana.