...ne smiorcaim si uitam uneori sa ne privim din afara lucidului nostru cleios si plin de mazga ordinarului, ne loveste in spate nevoia de a ceda fizic, psihic, creativ, sentimental, oricum dupa metoda fiecaruia. Cand ai cedat ultima oara? defapt e o intrebare retorica si vreau sa ma intreb "cum" am cedat.
Presimt caderi ingrozitoare, pline de foc si pucioasa, tuneluri lugubre cu cate-o luminita mica-mica ce pare ca se apropie dar mai apoi imi dau seama ca luminita aceea nu-i deloc speranta ci e foc. Arde tunelul!
Mai apoi vad renasteri grandioase, pline de zambete aprobatoare si de fericire. Sentimente carnoase, ireale, care au textura ciudata de jeans sau panza abraziva. O nebunie curata cu muscaturi, rupand cu dintii halci intregi din sufletele noastre, baluri mascate in care fiecare ne transformam in fiinte neomenesti, in niste ingeri cu apucaturi de brute.
Totusi sinusoidala asta e si ea ordinara, ne-am obisnuit, si nu mai vedem caderile si ridicarile din cenusa ca pe ceva iesit din comun. Nu mai cadem in cenusa, doar ne aplecam spre ea cat sa o mirosim si sa-i simtim gustul in cerul gurii. Apoi ne ridicam, zambim si urcam spre urmatorul punct maxim din linia noastra curbata de sentimente despre sine.
Notez toate astea aici pentru ca m-am saturat sa-mi vorbesc singur in somn, visand la persoana a treia, incercand sa-mi induc anumite reguli banale (nu mai fuma!). Incep sa-mi simt constiinta. Ar fi bine sa preia controlul, am incredere in piticul ala mic si gras care sta toata ziua in capul meu si umbla de colo-colo plin de nervi ca nu poate interveni in anumite situatii. Cred ca si acum are o gramada de nervi pentru ca nu poate interveni in demascarea lui.
Ştefan
PS: nu, nu mi-am raspuns la intrebare. nu vreau.
No comments:
Post a Comment