Am stat si am reflectat putin. Cred ca lucrurile care ma apropie cel mai mult de ea sunt cartile. Ne daruim carti cu orice ocazie si gasim tot felul de pretexte sa mai amanam citirea ultimelor pagini. Cel mai mult imi plac cartile trecute prin mainile ei. O simt mai aproape in felul asta, stiind ca paginile care-mi stau in fata ochilor au fost rasfatate de degetele ei, in timpul dupa-amiezilor lenese pe balcon.
Pe unele le-am citit de doua-trei ori doar pentru a retrai amintirea primirii lor in dar si "nuuuuu acum"-ul ei cand voiam sa citesc ce mi-a scris pe prima pagina. Fiecare carte are povestea ei. Nu ma refer la povestea tiparita cu cearneala, ci la povestea cartii ca obiect, ca dar. Fiecare cotor de carte e tocit in felul sau, rasfoindu-le dai de cate-o indoitura in pagini oarecare, acolo unde ea sau eu am pus semn. Textura hartiei tine minte amprentele ei si simt ca o tin de mana cand citesc.
De multe ori cand citesc mi se intampla sa pierd sirul cuvintelor pe care le urmaream in pagina si sa ma gandesc la noi, sa inventez tot felul de scenarii adolescentine, continuand sa citesc, mai mult inconstient. Ma trezesc dupa zece-douazeci de pagini si reiau lectura de unde imi aduc aminte...
Le citesc in metrou, acasa lungit in pat sau trantit in fotoliu, lenes ca un urs la hibernare. Cel mai mult imi place sa recitesc cuvintele scrise de ea pe primele pagini... ma incalzesc.
Ştefan
No comments:
Post a Comment